Trezire...

Cum mă cuprinzi în braţe, mă simt o prelungire
a-ntregii tale firi;
m-abandonez plăcerii o secundă, -apoi revin
la conştiinţa punctului de sprijin...
o luptă-n concentrare
cu-atâta pasiune,
încât şi timp şi spaţiu îşi pierd din consistenţă;
fără să-mi spui o vorbă, ori vreo şoaptă,
ţi-ascult toată vibrarea şi-urmez doar prin simţire
intenţiile subtile pe sunete firave...
mă ţii pe-ntreg atentă
te urmăresc vrăjită
întreaga lume-n jur se şterge-n amintire;
doar centrul nostru naşte o nouă dimensiune
şi retrăim o viaţă – e-a noastră,
remodelată din fibre-ale fiinţei –
a mea şi-a ta-mpreună; o viaţă nevăzută
de cei ce ne-nconjoară,
ce-ncepe şi sfârşeşte cu o îmbrăţişare…

Desprinderea mă lasă solitară
şi Eul – incomplet – întreabă:
e vis ce am trăit cu tine oare?
Ori de e vis viaţa-mi pân-acuma –
trezirea este unica mea vrere...

Credinţa paşilor…

Ei nu-mi vor spune taina nimănui;
iar amintirea dorurilor mele
o păstreaza sfânt şi tăcut…
Numai reîntâlnirile –
cu atingerile lor vibrante –
renasc secretul:
fericirea…

Cum să nu le cred tresărirea?
Aripi ale sufletului…
paşii mei…